Orion
pe cer –
deja
uzată pânza
păianjenului
(Șerban Codrin)
Constelație vizibilă
pe teritoriul României în perioada noiembrie-aprilie, Orion, numit și Vânătorul, a fascinat
omenirea încă din antichitate și continua să o fascineze prin vraja pe care o
emană.
În prima parte a
poemului, este fixată în planul celest
prezența lui Orion. Pe cer, poate
părea pleonastic, dar de fapt se subliniază că Vânătorul s-a întors din nou din
mările sudului, că e în sfârșit acolo, că a apărut și amenință, sfidând
dimensiunea spațio-temporală, generând polemici printre unii, inspirând pe
alții care-l contemplă. Se insinuează, astfel, subtil că regele constelațiilor
din septentrion este la pândă, pregătit să atace ceea ce apare în raza-i
vizuală, o pradă gată de jertfă.
Partea a doua are în
centrul atenției pânza de păianjen.
Păianjenul, se știe, este și el un veritabil vânător, de talie mai mică, dar de
temut, în funcție de specie. La prima citire, este clar că la atunci când Orion
se ivește pe cer pentru întâia oară în an, păianjenii, din cauza temperaturilor
scăzute, nu mai stau deloc la pânda pe
pânzele lor.
Uzată aduce, în plus, în prim-plan o atmosferă de sabi, iar adverbul deja întărește ideea unei acțiuni finalizate în acel(sau acest)
moment, de ceva încremenit în timp. Pânza, dacă se află într-un cadru exterior,
ne apare degradată, zdrențuită, din cauza intemperiilor vremii, dar, dacă
presupunem că este într-un interior, în colțul unei ferestre, să zicem, atunci,
prin suprapunerea de imagini, se poate specula că respectiva pânză pare
stricată din cauza greutății lui Orion, prins iată, ce ironie, în mrejele
lipicioase ale unei arahnide. Astfel, ca
urmare a jocului de iluzii, a glisării imaginilor, paradoxul îi conferă
poemului o aură ce-l face de neuitat, antologabil. Pânza abandonată capătă
greutate grație altui vânător, de altă anvergură, iar semnificațiile se pot
țese altfel în mintea noastră.
La nivel fonetic,
vocala ,,o’’ din Orion poate sugera uimirea celui care contemplă și scrie, iar
asonanța vocalei ,,a’’din partea a doua
evidențiază deschiderea, relativizarea spațiului în care se poate simți
cum Vânătorul subjugă prin privirea-i
glacială.(Cezar Ciobîcă)