Pe
de-o parte contrastul dintre cicoarea mereu la fel de albastră și culoarea tot
mai ștearsă a ochilor mamei. Pe de alta expresivitatea tot mai gravă a ochilor
înlăcrimați, care, chiar dacă nu mai văd, știu totul.
Doar
apropoul spune că țara-i scoasă la mezat. Și doar cuvîntul străinii ne pune pe gînduri cu privire la cozile de topor. Altfel, ne simțim doar la obișnuitul bîlci local
unde găsești de toate.
Vîntul schimbării pare să promită o
primenire, o evoluție pozitivă, o reformare așteptată de mult. Aici însă totul
e doar învîrteală, în gol, tot pe
loc, pe loc, pe loc… Și mișcarea poate avea înțepeneala ei. Chiar dacă e fardată propagandistic.
Momentul
despărțirii e și el de mult în urmă. Acum peronul e pustiu, scena de demult
doar amintire cu tot cu recuzita de rigoare. Un poem în care elipsa primează. Cititorul trebuie să refacă contextul din cele cîteva indicii evocate.
Și
ca intenție, și ca tehnică, poemul amintește de cel al lui Iulian Dămăcuş: Victorie! – / iarba pe meterezele / cetăţii.
În ambele, vegetația învinge omul, amintirea și încercările lui de a dura prin
edificii grandioase. Iedera este surpinsă în momentul asaltului, iarba în acela
al biruinței.