Haikuul zilei -- 3 octombrie 2017

Cătun părăsit –

singura cărăruie

duce către cer

(Dan Iulian)

Haikuul zilei -- 2 octombrie 2017

refugiații 

primiți cu aplauze -

iarbă-ntre dale

(Corneliu Traian Atanasiu)

        Două imagini suficient de diferite, una a unui gest uman de solidaritate, alta a naturii care se strecoară insidios prin fisurile oferite de civilizația urbană. Ambele spontane, nepremeditate. Cititorul este provocat sau invitat să mediteze la relația posibilă dintre ele. Apropierile ar putea să nu fie prea măgulitoare nici pentru iarbă, nici pentru refugiați.

        Le privim, le contemplăm și rămînem pe gînduri. Iarba, nevinovată, dă colț, străpunge printre dale și, încet, încet, se expandează peste ele, le cuprinde și le îngroapă. Fără să fie stîrpită, în cîțiva ani, le face doar o amintire. Ivirea ierbii între dale pare să fie doar începutul cronicii unei invazii anunțate.

        Refugiații (numiți neutru, fără accente ideologice) primesc aplauze pentru încercarea prin care au trecut și pentru tenacitatea și calvarul îndurat. Poate că mulți din cei care-i aplaudă sînt și ei foști imigranți, acum naturalizați în țara care i-a primit.

Totuși, în ciuda eroismului și aparentei spontaneități a odiseei lor, distanța la care au ajuns și numărul lor dă impresia unei invazii. Păstrînd măsura naturală a ierbii, deplasarea lor pare un val uriaș, o maree. Nu au pornit în bejenie, oprindu-se în proximitatea unde calamitatea nu mai bîntuia, ci au tocmit traficanți care să-i treacă clandestin marea și granițele mai multor țări. Nu au intrat în țările pe care le-au traversat prin punctele de trecere și nu s-au înregistrat, au violat hotarele și legile acelor țări. Nu au fugit doar de un pericol și vor ocrotire, ci revendică drepturi și au o țintă clară – Germania.

        Iarba, chiar dacă nu o aplaudă nimeni, are aceeași tenacitate și, chiar dacă va fi plivită, va reveni mereu infatigabilă.

       

 https://www.facebook.com/groups/838205309555388/permalink/1087099197999330/

Haikuul zilei -- 1 octombrie 2017

Dulceaţă de fragi –

prea puţin din mireasma

pădurii în zori

 (Șerban Codrin)

Amurgul, cu care eu încercam să fac o jonglerie cam stîngace, a fost eliminat şi înlocuit cu zori şi asta pentru că, oricum, el era subînţeles din întreg contextul poemului care deschide o perspectivă simbolică asupra vieţii. Prea puţin arată clar unde se situează cel care a înscenat poemul, acolo unde perspectiva deschisă la începuturi se îngustează firesc într-un singur punct de fugă. La lăsatul serii.

Dulceaţă de fragi este o denumire comună peste care poţi trece cu uşurinţă doar lingîndu-ţi degetele şi exclamînd cu satisfacţie suficientă: mmm, mmm, yam-yam! Şi totuşi, dacă vrei să guşti haiku-ul, trebuie să vezi în ea o sintagmă care ascunde abil o antiteză simbolică.

Înainte de a fi doar un substantiv comun, care numeşte o bunătate preparată de gospodine, dulceaţa numeşte o generalitate, o abstracţie, însuşirea de a fi dulce a mîncărurilor, calitatea de a desfăta, de a produce plăcere, bucurie, fericire. Dar, chiar şi în concretitudinea ei de produs culinar, dulceaţa este ceva artificial – o conservă şi, la urma urmei, un preparat alimentar dintr-o specie înrudită cu murătura.

Simbolic, preferinţa pentru dulceaţă poate fi omologată cu aceea pentru partea soft, artificială, contrafăcută, frivolă a vieţii, în opoziţie cu aceea hard, dură, naturală, profundă, veritabilă.

Fragii, din aceeaşi sintagmă, au şi norocul unei potriviri fonetice pe alte vocabule precum fraged şi fragil, care-i contaminează cu înţelesuri ale delicateţii, prospeţimii, gingăşiei şi confirmă astfel, dublînd în mod miraculos, graţioasa lor fiinţă aurorală.

Realcătuită astfel, îmbogăţită cu semnificaţii pe care le sugerează doar, dulceaţa de fragi propune din capul locului o opoziţie ireconciliabilă între artificiu şi naturaleţe, între încercarea infructuoasă de a păstra nealterată o frăgezime efemeră şi mireasma inconfundabilă dar pieritoare a fiinţei autentice. Este, de fapt, o sintagmă care denunţă o incompatibilitate şi o impostură.

Fragii nu pot fi resimţiţi (şi nu există aievea şi nealteraţi) decît în locul şi la vremea care le aparţine şi cărora le sînt destinaţi: în aura plină de mister şi promisiuni a pădurii, copilăriei, zorilor. Prea puţin este semnul fatalităţii neiertătoare şi al nostalgiei care o acompaniază. Miresmele se risipesc, dispar, pier şi ne lasă-n suflet doar regrete iremediabile.

Cu ce ne provoacă poemul? Cu exigenţa de a percepe legătura indisolubilă dar profund misteriosă dintre fragi şi zori. Iar dulceaţa de fragi este simbolul unei bătrîneţi precoce (de obicei adoptive), suficiente şi satisfăcute care se bucură în mod egal de cămara plină şi de viaţa sfoiegită.

Presupunînd că cineva s-ar fi convertit miraculos la un cult al fragilor, dulceaţa de fragi ar fi fără îndoială pentru el suprema blasfemie. 

http://www.poezie.ro/index.php/poetry/13933307/Sc%C3%AEnteia_arz%C3%AEnd_mocnit_%C3%AEn_iasca_ironiei

Haikuul zilei -- 30 septembrie 2017

doar cer şi pământ -

în depărtare un plug

marcând hotarul

(Virginia Popescu)

Plugul capătă în acest poem măreţia unei unelte fundamentale menită să stabilească statutul omului în cosmos. Şi prima, şi cea de a doua imagine lucrează de la bun început, simultan, pe două planuri. Primul este planul unei scene în care plugarul, aflat pe un teren şes, îşi delimitează limita locului (numele rustic al parcelei pe care o lucrează).

Al doilea plan, simbolic, este acela în care plugul, aflat în depărtare, pe linia orizontului, trasează (sau, mai bine zis, consfinţeşte) acea linie imaginară care desparte şi leagă cerul de pămînt. Imaginea nu face decît să evidenţieze într-un mod sensibil şi esenţializat locul şi rostul omului în imensul angrenaj imaginal* al acestei lumi.

Plugul, instrument cardinal al aşezării omului într-un loc pe care-l preschimbă în aşezare, loc unde va cultiva pămîntul şi va întemeia civilizaţia urbană, este, dacă mi-aduc bine aminte, cel care marchează contururile legendare ale Romei lui Romulus. Căci numai civilizaţiile agrare au fost acelea care au plăsmuit marile religii, în care cele două tărîmuri – cerul şi pămîntul – sînt atît de marcat şi definitiv distincte. Plugul este cel care a hotărnicit destinul omului deschizîndu-i acest nou orizont.

Imaginea, în simplitatea ei stilizată, confirmă soarta fiinţei umane aşezată pe hotarul dintre cer şi pămînt: truditor al ogorului ridicîndu-şi ochii rugători şi plini de speranţă spre cerul de unde poate veni mereu binefacerea ploii şi a căldurii dar şi urgia arşiţei şi a potopului.

________________

*Sintagma "mundus imaginalis" a fost creată de Henry Corbin pentru a desemna ceea ce poate fi numit universul imaginilor (iconosfera). Este vorba de constelaţii de imagini şi simboluri ce irigă freatic cultura umană şi se organizează ca viziuni coerente despre univers, imagini ale lumii, secretate de diverse sisteme religioase, filosofice sau artistice. Este acea parte a imaginţiei care are impact asupra lumii omului şi nu doar închipuire lipsită de efecte practice.

Haikuul zilei -- 29 septembrie 2017

ierbarul complet -

măceșe roșii prinse-n

straturi de gheață

(Ana Drobot)

        Unui haiku bun îi stă bine să nu tînjească după un sens stabil și irevocabil, împotmolindu-se-n smîrcul beției de cuvinte. Chiar dacă sintagma ierbarul complet pare un text limpede, împlinit, suficient sieși, completitudinea lui este doar aparentă. Așa complet cum pare a fi, ierbarul are valențe nesatisfăcute și, din nevoia de context,  este gata să derapeze spre sensuri figurate și spre un joc aluziv cu partea a doua a poemului dacă și aceasta îi va oferi pretexte.

        Și ea îi dă într-adevăr replica. Măceșele roșii, acum în toamna tîrzie sau în iarna abia începută, sînt învelite în straturi de gheață, aidoma plantelor culese și puse la uscat de-a lungul anului între foi de sugativă. Iată că și natura se joacă iscusit de-a ierbarul: colecționează și conservă, cu proceduri și mai ingenioase, fără să le altereze culoarea vitală, fructe de pădure. Proiectul individual al  unui ierbar oarecare este preluat și continuat la scară universală de natura însăși.

        Ierbarul nu-și oprește însă derapajul. Complet fiind, simbolizează încheierea unui ciclu, a anotimpurilor cînd natura vegetală prolifera nestingherită și, de ce nu, a vieții unui om. Cu această ultimă completare, care le cam surclasează pe cele anterioare, el poate sugera lesne o colecție de evenimente, de fapte ale unei vieți sustrase cumva pierderii definitive – medalioane roșii în pojghiță de gheață, vitalitate congelată pios.

Haikuul zilei -- 28 septembrie 2017

luna de miere –

doar cafeaua de dimineață

fără zahăr

(Capotă Daniela Lăcrămioara)

        Calitatea cea mai importantă a poemului este discreția. Autoarea comunică doar o stare a lucrurilor și, prin modul în care o divulgă, o atitudine față de ea – rezerva, reținerea. Felul în care sînt prezentate cele două elemente de compoziție – luna de miere și cafeaua de dimineață – este unul alb, aparent neutru, lipsit de ornamente poetice și de artificii retorice. Nimic nu vrea să atragă atenția sau să influențeze receptarea frustă a celor două obiecte.

        Aparent, pentru că există cuvinte care insinuează, care strecoară aluzii. Cafeaua fără zahăr poate fi o nevinovată preferință personal(izat)ă, un fel de tabiet la alegerea clientului, dar, în tandem cu mierea (lunii) și modulată de restrictivul doar, sugerează că, în situația dată (luna de miere), dulceața este oricum din belșug și n-ar mai fi nevoie de nimic altceva.

        Dar aluziile nu se opresc aici. Dacă tot e vorba de cafeaua de dimineță, atunci putem accepta că luna, galbenă ca mierea, se află încă pe cer și putem sorbi, în porții egale, cafeaua și farmecul ei de neuitat. Asociat poate cu acela al unei luni de miere de demult. Chiar dacă am uitat să punem zahăr în cafea, nu mai contează, există suficiente compensații în situația de azi. Și s-ar putea ca, fără să fim diabetici, să renunțăm la zahăr (de ce nu și la cafea?) pentru mierea lunii.

        Un haiku autentic comunică lucrurile importante nu prin textul la vedere, ci prin derapajul aluziv al cîtorva dintre cuvintele lui și al unora dintre detaliile situației prezentate. E posbil ca aici să fie încifrată și o pildă: cînd luna e de miere, evitați dulcegăriile.

http://romaniankukai.blogspot.ro/2015/12/luna-de-miere.html

Haikuul zilei -- 27 septembrie 2017

cam strânge frigul -

în căușul palmelor
castane coapte

(Elena Malec)

        Elena are simțul imaginii. Al imaginii în sensul larg pe care-l admite haiku-ul. Acea imagine pe care nu doar o vezi, ci o poți percepe cu oricare dintre simțuri. Aici cele două imagini nu sînt vizuale. Ele evocă frigul simțit prin toți porii epideremei și căldura castanelor coapte simțită în căușul palmelor.

        În ce privește cuvintele din prima parte a poemului, avem de a face cu o imagine expresivă uzînd de o îmbinare de cuvinte cunoscută și stabilă. Una obiectivă care vorbește plastic de o anume intensitate a frigului. Ea nu vorbește de ceea ce ar simți autorul, ci de faptul că frigul e atît de puternic încît provoacă oricui frisoane – strînge. Califică deci o stare a vremii din punct de vedere al temperaturii. Metafora a fost transformată în expresie vehiculată de toată lumea și, atunci cînd cineva o rostește cu convingere, o însoțește spontan de o apropiere a umerilor mimînd strîngerea hainei la piept. Brrr! Tot acest complex mimico-verbal este unul dobîndit într-o anume colectivitate – cunoscut, însușit, repetat. Pe scurt – obiectivat. Expresia nu este decît o reacție reflexă și complexă la o anume stare a vremii. Expresiile se perpetuează prin oameni.

        Împreună, cele două imagini sugerează atmosfera unor vremuri trecute. Vremea copilăriei și a adolescenței de altădată. Cu bucurii mai austere și mai puțin costisitoare. Aparent mai sărăcăcioase dar care au fasonat suflete aidoma acelui căuș al palmelor în care amintirile vor avea mereu căldura castanelor coapte.