miercuri, 4 iulie 2018

Haikuul zilei -- 4 iulie 2018




o adiere –
toate păpădiile
se mută în cer

(Flavia Muntean)


Cînd păpădiile sînt deja doar globuri argintii, nu e nevoie decît de o adiere domoală pentru ca aurele să le fie spulberate. Asta e realitatea pură și simplă pe care haiku-ul o evocă – semințele sînt parașutate ca un veritabil desant aerian. Numai că parașutele, prea ușoare, par să se ridice în loc să coboare.

Remarcînd faptul, haiku-ul îl transfigurează. Schimbă cadrul vizibil în viziune. În cazul de față în vedenie, în miracol. Percepției i se adaugă, printr-o modificare aproape imperceptibilă a textului, o tușă de închipuire mitică – păpădiile se mută în cer.    

marți, 3 iulie 2018

Haikuul zilei -- 3 iulie 2018




prin gardul rupt
o casă părăsită
şi cireşul uscat

(Ion Untaru)


Poemul surprinde o stare de fermecătoare dezolare. Este în formularea sa nepretenţioasă o invitaţie familiară, necăutată, de a pătrunde cu privirea, fără nici o efracţie, prin gardul rupt, în universul trist al lucrurilor abandonate. În locul de unde oamenii şi viaţa s-au retras şi unde doar pustiul se instalează treptat.

Spunerea este austeră, abia articulată, incapabilă să se ridice la nivelul unei frazări. E mai mult un mod de a arăta către ceva, de a ispiti căutătură cititorului să încadreze în ruptura gardului toată jalea unei lumi. Acolo unde au fost rosturi şi viaţă, este acum numai o casă nelocuită şi aprope sigur năruită, surpată, povîrnită. Cuvîntul părăsită îi spovedeşte tot destinul, nimeni nu o mai are în grijă şi nimănui nu-i mai e de folos. Din tot cea fost a mai rămas ruina.

Cu o ştiinţă remarcabilă a dozării, firescul degradării e plasat la sfîrşit ca o încununare a prăpădului. Absenţa omului, deteriorarea şi sălbăticirea locului nu-şi găsesc apogeul decît contaminînd şi natura. Unde te-ai fi aşteptat la o invazie glorioasă a ierburilor şi bălăriilor, la obişnuita revanşă a naturii care escaladează ruinele şi le ascunde, privirea se opreşte pe eşecul absolut, pe capitularea necondiţionată a vieţii: şi cireşul uscat.

Dar, la urma urmei, cireşul făcea parte şi el din universul antropic şi era normal să sucombe şi el odată cu rosturile omului. Totuşi acest şi, care poate fi citit neutru, ca o simplă juxtapunere modestă şi resemnată, lipsită de accent, mi se pare că ascunde o anume sugestie de tensiune surdinizată – pînă şi...