Haikuul zilei -- 7 februarie 2018

Om de zăpadă –

la paltonul bunicii

doi nasturi lipsă

(Virginia Popescu)


În legătură cu acest poem merită să citiți: 

http://honka-dori.blogspot.ro/p/pagina-2.html

Haikuul zilei -- 6 februarie 2018

noapte geroasă -
câtă speranță îți dau
patru pereți

(Elena-Flora Negrici)

Haikuul zilei -- 5 februarie 2018

Vreme de poveşti –

un vătrai stă pironit

la gura sobei


(Mihai Mateiciuc)

Haikuul zilei -- 4 februarie 2018 - haiku clasic

Dintotdeauna –

păianjeni îndărătul

imperiilor

(Şerban Codrin)

Păianjenul şi păienjenişul pe care-l ţese, locurile unde îşi întinde plasa şi urzelile, modul tăcut şi aproape misterios în care procedează, reuşita sa incontestabilă de a se insinua acolo unde nu se mai întîmplă nimic deşi înainte ca el să se instaleze s-au petrecut atîtea şi atîtea... toatea astea formează o ţesătură simbolică pe care o resimţi chiar dacă nu o poţi desface şi analiza fibră cu fibră.

Toate sînt vremelnice, pînă şi glorioasele şi zgomotoasele imperii, doar lucrătura păianjenului, care pîndeşte mereu îndărătul tuturor faptelor lumii, pare să fie mai consistentă şi mai durabilă. Plasa victorioasă a păianjenului întinsă îndărătul a tot ce s-a întîmplat este dovada incontestabilă a zădărniciei. El aşteaptă răbdător ca să întindă reţeaua neiertătoare a uitării peste tot ce a îndrăznit să tresalte o vreme. Ecleziastul însuşi nu se putea exprima mai sugestiv. Păianjenii paralizează imperiile precum carii macină lemnul.

Dintotdeauna. Ambiţia imperiilor este doar o joacă de copii, numai păianjenul ţese insidios, harnic, statornic, îndărătul lor, fibra trainică a ursitei lor fatalmente nefastă.

Haikuul zilei -- 3 februarie 2018

prima ninsoare -

tremură-n strai de vară

sperietoarea

(Argentina Stanciu)

Observația, neîndoielnic realistă, strecoară și o evidentă sugestie transfiguratoare.  În vîntul iernii chiar acum iscate, hainele lejere ale sperietorii flutură alarmant. Mișcarea devine vibrație convulsivă, înfiorare, dîrdîială. Sperietoarea nu mai sperie, dar soarta ei ne sperie simbolic pe noi. Bucuria primei ninsori este alterată de griji doar pe jumătate închipuite.

Haikuul zilei -- 2 februarie 2018

papucul doamnei
scai după o urzică -
tună din senin

(Petruța Ionescu)

        Văzîndu-l așa, finalizat, ai putea spune că poemul pare de o simplitate la îndemîna oricui. Neîndoielnic că multe dintre formulările excelente intrate în compoziția unui poem bun sînt parțial rodul întîmplării, dar al uneia care, deși lucrează inconștient, este efectul unei îndelungi experiențe acumulate anterior. Și poate al unui travaliu serios și intens asupra textului în cauză.

Concentrarea formulării oferă totdeauna șansa unor omisiuni grăitoare. Scai scurtează expresia, extrem de plastică, a se ține scai de, iar înlocuirea prepoziției de cu după, dă formulării o nuanță neașteptată: agățarea scaiului sugerînd agățatul femeilor, umbletul după fuste. Sensul derapează și devine tîlc. Fabula e gata. Evident, papucul doamnei (floare elegantă din familia orhideelor, beneficiind și de o legendă locală) sugerează umbletul afemeiat: i s-ar fi aprins călcîiele dup-o urzică. Mezalianța dintre o plantă selectă, cultivată-n grădină, și una vulgară, crescută pe șanț, face deja deliciul galeriei. Dacă însă nu considerăm că papucul (masculin) umblă singur și că, de fapt, în el se află realmente piciorușul unei doamne, combinația cu urzica (feminină și ea) devine una de-a dreptul picant-lesbiană, pentru unii prea libertină, pentru alții (mai democrați) doar emancipată.

Completînd elipsele (verbală, de context și de situație) am ajuns la un tîlc hîtru colportat de o țesătură aluzivă consistentă. Putem da acum un înțeles generos ultimului vers. Tună din senin poate fi, în primă instanță, doar acompaniamentul firesc al unei zile de primăvară tîrzie în care, fără nicio grijă, am contemplat natura. Dacă însă derapăm de la notația constatativă a faptului real, tunetul poate comenta șugubăț prima parte a poemului ca o neașteptată și fericită reușită a îmbinării cuvintelor și tîlcurilor de mai sus: a tunat și le-a adunat. Ca și pe eroinele fabulei.

Haikuul zilei -- 1 februarie 2018

fânul adunat –

soarele înţepenit

în colţii furcii

(Rodica P. Calotă)

        Îmi place să văd derapajul sensului prin simpatie. Folosesc cuvîntul cu un înțeles identic cu cel medical: dacă un organ, un ochi de pildă, este bolnav, celălalt organ pereche se poate îmbolnăvi și el, prin simpatie,  de aceeași maladie. Se înțelege că termenul medical este unul obiectiv dar a fost adoptat tocmai pentru metafora pe care o permite.

        Contextual deci, pornind de la partea a doua a poemului, fînul adunat (din împrăștierea de după cosit) este stivuit în claie. Unealta cu care se construiește claia este evident furca, una specializată și adaptată pentru a se înfige adînc în și a ridica o pală (atît cât se poate lua o dată cu furca) de fîn. Claia, de culoarea gălbuie a fînului și a soarelui, reușește să strîngă, să clădească, să consolideze și să fixeze fînul altfel răsfirat pe toată suprafața fîneței.

        Soarele înțepenit / în colții furcii este cu siguranță o metaforă. Dar nu este una ordinară ci paradoxală. Imaginea-n sine merită să împodobească un blazon țărănesc. Pentru haiku însă ea este doar un mod de a sugera ceva mai mult decît poate spune vorbirea discusivă. Despre furcă sau despre felul în care țăranul conlucrează cu natura pentru a colecta și conserva resursele energetice ale astrului zilei.

        Oricum, așa metaforic, imaginea conține două lucruri antagonice. Primul – o imposibilitate, furca este special făcută să străpungă și să mute o grămadă de fîn, nu să înțepenească și cu atît mai puțin soarele. Al doilea – într-adevăr cu ea, într-un sens figurat, este înțepenit în claie soarele deja înțepenit în fîn.