Haikuul zilei -- 7 ianuarie 2018 - Haiku clasic

piața pustie –

un fluture de varză

îmi dă tîrcoale

(Șerban Codrin)

        Talentul cititorului este să poată imagina și alege contexte pentru puținele cuvinte oferite de autor. Piața, prin atracția verzei, pare a fi una comercială și nu una urbană în care să intersectează mai multe străzi. Faptul că e pustie ne dă de gîndit. Și de fabulat.

        E clar că astăzi nu e nimeni pentru că e sărbătoare. Autorul, poet oarecum năuc, a uitat să cumpere varză ieri (cum primise însărcinare) și, rușinat, iată-l prezent la prima oră, total derutat că nu e nici neam de varză pe vreo tarabă, necum picior de om. În jurul lui, zburînd cu obișnuitele-i schimbări neașteptate de direcție se învîrte un fluture.

        O să spuneți că varza murată și Crăciunul sînt iarna, de unde fluture atunci? Păi nici nu-i fluture, este un fulg mare de zăpadă sosit în avangarda ninsorii.

        Ce vrea să spună haiku-ul? Simplu, că această ratare este de fapt semnalarea unei șanse nescontate și un îndemn spontan: abandonează (cel puțin pe moment) montajul mercantil (și așa ratat) în care funcționai și bucură-te de fluture sau de ninsoare. Care se asortează perfect cu pustietatea pieții. Și poate cu firea ta zăpăcită ca și el.

Haikuul zilei -- 6 ianuarie 2018

ninge peste cruci -

în goblenul bunicii

maci neterminați

(Argentina Stanciu)

        Albul și negrul (funerar) într-un contrast vital cu roșul macilor. Culorile sînt prezente doar eliptic prin pomenirea ninsorii, crucilor și florilor brodate pe gherghef. Absența bunicii sugerată doar prin prezența cimitirului și a lucrului întrerupt înainte de a fi isprăvit. Firescul rostirii discrete și fluente a două observații simple și candide. Două imagini a căror tensiune sporește puse una lîngă alta prin palpitul tăcerii în care aluziile lucrează, amplificînd puținul spus în contexte concentrice, pline de vibrație.  

Haikuul zilei -- 5 ianuarie 2018

clepsidră spartă -

miresmele de tei

îmi umplu timpul

(Cezar-Florin Ciobîcă)

        Un bun exemplu pentru ceea ce înseamnă o metaforă extinsă. Faptul este unul compozit, rezultat dintr-o nimicire cuplată cu o împlinire. Timpul măsurat de clepsidră este unul captiv, sec, gol, lipsit de consistență. Numai cînd nisipul nu mai curge otova, timpul se poate umple de cel mai ciudat liant – o mireasmă – care-l face consistent. Spargerea clepsidrei devine prilejul pentru împlinirea unui timp autentic, de calitate.

        Elementele de compoziție sînt reale, dar numai vibrația lor în cîmpul virtual le poate aduce situația de a închipui împreună o alegorie substanțială.

Haikuul zilei -- 4 ianuarie 2018

bufniță cântând -

verific înc-o dată 
perfuziile

(Lucreția Horvath)

        O să încerc să interpretez poemul în așa fel încît să se potrivească cu atmosfera pe care am impresia că o comunică. Păsările de noapte, precum cucuveaua, buha, huhurezul, ciovica, emit un sunet care nu se potrivește deloc cu cîntecul. Țipătul lor strident seamănă mai curînd cu plînsul sau vaietul și este ușor de asimilat cu o prevestire rea și insistentă. În liniștea nopții aproape sinsistră. Nici aspectul lor static, cu ochi imenși, nu este deloc încurajator.

        Sigur că bufniță cântând trebuie acceptat ca o avertizare, ca o prevenire, dar în contextul întregului poem eventualitatea unei prevestiri sinistre este exclusă. În modul cel mai firesc, cele două părți ale poemului sînt într-o derivă de sens, într-un derapaj controlat căutînd posibila convergență de sens.

        O să încep cu partea a doua. Contextul pe care îl evocă cele spuse este acela al unui bolnav aflat în siguranță, în termeni tehnici în afara oricărui pericol. Nu ni se spune clar unde, în ambulanță, într-un salon de spital, în patul de acasă. Cineva, mai curînd foarte apropiat, îi poartă atent de grijă. Partea întîi a poemului își atenuează și își modulează astfel mesajul și asta chiar prin formularea ei.

        Bufnița, și nu cucuveaua sau huhurezul, a fost aleasă pentru a-și rosti mesajul. Iar el, în ciuda realității, sună ca un cîntec. În context, și bufnița, simbol al înțelepciunii și al zeiței Atena, nu mai este rău-prevestitoare, ci se instrumentalizează ca un fel de pendulă docilă a unui ceas de control. Atmosfera protectoare în care se află deja bolnavul reduce acțiunea bufniței la serviciul benign al unui cuc, ascuns în ceas și ieșind doar pentru a anunța schimbarea perfuziei.

Haikuul zilei -- 3 ianuarie 2018

concert de Crăciun -

în debara balada

unui greier mic

(Cezar-Florin Ciobîcă)

        Eleganța supremă a poemului este resimțită prin citirea lui lejeră. Nimic nu este forțat sau dificil în formulare. E ca și cum ai citi din mersul unui vehicul anunțuri simplissime făcute special pentru a nu da de lucru descifrării și a spune direct (numai) ce e de spus. Fără pretenții sau prețiozități inutile sau parazitare.

Alăturarea celor două părți ale poemului este și ea, aparent, aleatorie. S-a nimerit doar ca două sintagme, altfel banale, să fie una lîngă alta. Ăsta-i rafinamentul haiku-ului, să dea impresia că lucrurile n-au fost plănuite, că în spatele lor nu există o intenție. Să-ți dea de gîndit fără să pară c-o face deliberat.

O singură precizare – în debara – însoțește, localizînd-o, prestația greierului. Despre concertul de Crăciun nu știm mai multe, dar el are o anume monumentalitate și ne duce cu gîndul la o sală pe măsură, la o orchestră însoțită poate de coruri. Dar mai ales la sărbătoarea care îi este asociată și care, mai mult ca sigur, îl prilejuiește.

  

În debara – într-o anexă unde sînt depozitate lucrurile de care ne debarasăm, vechiturile. Acolo își găsește sălașul greierul care-și țîrîie monoton și spăsit balada. Face parte și el, și cîntecul lui dintre lucrurile de care ne descotorosim lesne pentru că sînt perimate, anacronice. Ca și balada lui Topârceanu, greierul nu mai este de actualitate, s-a uzat moral.

De aici încolo, simbolistica celor două evenimente este mereu contrastantă. Sărbătoare și tristă izolare. Grandoare și decădere. Prețiozitate și umilință. Civilizație a artificiului și sobrietate a simplității. Fastuozitate și naturalețe austeră.

Descotorosirea asta sună însă și a dorință de a scăpa de ceva care supără și incomodează, care ne mai stă în preajmă doar ca o mustrare care ne-ar putea jena. Murdărind viața noastră ireproșabilă.

Haikuul zilei -- 2 ianuarie 2018

stele tulburate -

dans de efemeride

deasupra bălţii

(Vasile Conioși-Mesteșanu)

Structura poemului pare mai simplă. Uzează de un contrast puternic între stele, fixe și veșnice (cel puțin în ideea precarității duratelor pămîntene) și efemeride, zburătoare neobosite, trăind doar o zi. Tehnic, apelează la ponciful oglindirii în apa bălții. Dansînd, efemeridele își execută ritualul, dar încrețesc și fața apei. Rezultatul este perturbarea funcției de oglindire a apei și, consecutiv, imaginea mai puțin clară și oscilantă a stelelor.

Oricine, chiar și cei care nu înțeleg prea bine haiku-ul, va simți în sintagma stele tulburate apropoul la soarta întristătoare a efemeridelor. Cît de imperturbabile ar fi stelele, balta în tremur le-a dat de gol tulburarea.

Trebuie să remarc și modul nepretențios, neafectat, neîncărcat, sobru în care sînt notate imaginile. Nimic nu pune vreun accent insinuant asupra celor evocate. Aluziile nu sînt pornite din intenția subiectivă a autorului. Apropourile se nasc doar din aura obiectivă a elementelor poemului. Din efectele de intersectare și interferență a cîmpurilor lor semantice.

Tulburarea nu este din capul locului emoție (îngrijorare, frământare). Ea este mai întîi învolburare a apei, pierdere a limpezimii și a transparenței oglinzii cauzată de agitația efemeridelor. Tulburătoare ale apei/oglinzii sînt chiar gîzele, cele de a căror soartă efemeră, tulbure și turbulentă se vor contamina, cuprinse de neliniște, și cele oglindite în ea.

Haikuul zilei -- 1 ianuarie 2018

casa bunicii - 
țesând fir la fereastră
doar un păianjen

(Magda Vlad)

Obiectivitatea celor evocate într-un haiku pare nevinovată. Și totuși, dacă imaginile lucrează țesînd sugestia, ne dăm repede seama că inocența e trucată, e vorba de o candoare mimată. Autorul nu este deloc unul naiv, textul lui pare doar unul simplu, spontan, neelaborat. El dezvăluie mai mult ascunzînd. Orientarea spre citirea realist-plată este doar o pistă falsă.

Stilul eliptic îl ajută pe autor să nu spună fățiș că bunica nu mai este. El procedează cu reticența și discreția specifică ironistului. Vorbește despre păianjen. Cuvîntul doar spune, parcă-n surdină, că el este singura ființă care a mai rămas în casa bunicii. Cuvintele tac, lucrurile vorbesc. În mod ciudat și oarecum trist, constatăm că, țesînd fir la fereastră, păianjenul copiază obiceiul bunicii. Că s-a produs o substituție elocventă.

Ceea ce simțim este țesătura diafană a textului în care este prinsă cu pricepere și delicatețe povara unei absențe.