joi, 7 decembrie 2017

Haikuul zilei -- 7 decembrie 2017



belșug de Crăciun –
în brad medaliile
străbunicului

(Violeta Urdă)


        Iată un poem interesant. Așa cum e, la prima vedere, pare să ia în derîdere atîrnarea medaliilor în pom. Mai ales pentru că, se pare, alte decorațiuni sau cadouri nu prea mai sînt.

        Nu e exclus să vezi în ceea ce e expus mai degrabă calicia, opusul belșugului. Cei ce au împodobit bradul n-au prea avut altceva de expus. Și nici nu prea s-au omorît cu hărnicia artizanală. Țineau să rupă gura tîrgului.


        Întîmplarea, înțelepciunea ei vreau să zic, face ca bradul respectiv să semene ca două picături de apă cu arborele verde al dacopatiei. Calicie, calicie, dar cu lustru.

miercuri, 6 decembrie 2017

Haikuul zilei -- 6 decembrie


pe-o prispă-ntre-amintiri –
cît mai e vară
cît mai sînt greieri

(Dumitru Radu)


     Integrată poemului, sintagma cît mai sînt greieri  capătă un aer nostalgic, mărturisind totodată o dispoziţie tonic-reveriacă. Anotimpul interior pare mai mult unul al tomnaticelor amintiri, dar el este în consens cu tihna unui sfîrşit de vară petrecut pe prispa plină de recolta bogată a unei vieţi intens trăite. Tîrziul vieţii este oarecum încrezător în prelungirea acestui timp savuros al meditaţiei. Mai ales că el este acompaniat de circumstanţe cum nu se poate mai prielnice – prispa, vara, greierii. Ce poate fi mai plăcut decît ca, retras pe prispă, să ai răgazul rememorării clipelor de altădată în ţîrîitul alinător al greierilor. E una din fericirile mărturisite şi poate un îndemn pentru cei împăcaţi oarecum cu soarta.

      Eliberată din chingile poemului, sintagma îşi cîştigă însă autonomia. Ea nu mai depinde de alte cuvinte spuse înainte sau după ea şi rămîne semnificativă prin chiar disponibilitatea şi ambiguitatea sa:

...cît mai sînt greieri…

       Ar putea fi luată ca o aluzie ameninţător-ecologică, aşa cum se întîmplă în poemul lui Şerban Codrin: “nopţi fără greieri - / ceva i se întîmplă / universului”, care constată un simptom poate incert dar alarmant.

    Cu acele puncte de suspensie înainte şi după (chiar nemarcate explicit), sintagma îşi pierde posibilele accente care ar preciza o întrebare (poate doar retorică), o exclamaţie, o urgenţă, o ameninţare, o păsuire, poate o speranţă… şi denotă, neutru, doar o posibilitate, o prelungire, o amînare, o îngăduire, un răgaz. E un destin al greierilor, dar el nu ne este indiferent pentru că împărtăşim cu ei aceeaşi soartă. Şi, fără panică, fără avântări militante, fără să vituperăm, cu un bemol la cheie, ne simţim angajaţi la o reflecţie empatică legată de o soartă comună.

       Reluînd poemul de la care am plecat, putem observa că există în el acea împăcare mioritică cu tragismul sorţii. Dar şi că, dincolo de voluptatea savurării amintirilor într-un cadru pe măsură, păsuirea cu încă o vară a omului este contrabalansată discret de grija pentru veşnicia, şi ea parcă din ce în ce mai efemeră, a greierilor. Dacă şi greierii…

       Poate că nu toate îngrijorările au prelungiri în activism, poate că unele îşi sînt suficiente lor înseşi.







marți, 5 decembrie 2017

Haikuul zilei -- 5 decembrie 2017


chiciură pe ram -
bunica-şi toarce firul
la gura sobei

(Letiția Iubu)


  Un poem care pare o mostră de platitudine și prozaism. Cele două părți înregistrează alb faptele. Realitatea lor ordinară lipsită de orice tresărire. Nu există nici măcar un mic accident textual (cum ar fi un joc de cuvinte, un cuvînt cu două înțelesuri etc.) care să deturneze sensul comun al celor spuse. De unde-i vine totuși neîndoielnica seducție?

    În primul rînd, din atmosfera pe care o creează. Una în care cele două imagini, vădit în antiteză, se armonizează. Natura nu e vitregă, ea croșetează afară la fel de firesc cum bunica toarce la gura sobei. Iarna este doar un alt anotimp din curgerea cînd lină, cînd zbuciumată a vremii. Preocupările omului sînt în concordanță cu ea. Și rezultatul este o anume liniște și împăcare sufletească.

   În al doilea rînd, bunica și soba ne împing undeva într-un trecut idilic sau idilizat, aproape de poveste. Iar atmosfera de tihnă este tulburată de o anume nostalgie după vremuri care-au fost și n-or să vie iară. Au fost oare? Le-am trăit realmente? Sau generațiile mai noi le știu doar din amintirea altora? Chiar dacă nu le-am apucat, jinduim după ele în contrast cu vremea noastră care a decretat de mult că „vreme bună” este doar aceea care nu ne udă, nu așează zăpadă sau mocirlă pe carosabil, nu ne împiedică să ajungem la timp la servici și să ne întoarcem cît mai repede acasă, unde ne ocrotesc termopanele.
       
  Ceea ce, la urma urmei, s-a dovedit a fi tîlcul poemului este un fel de lărgire în straturi a contextului, pentru care cele două imagini inițiale au fost doar un pretext.

*


   Și imaginea de la care a plecat poemul este doar un pretext. Chiciura de pe ram a trebuit dublată de o imagine umană pentru a crea acea atmosferă în care să regretăm vremea cînd ne mai puteam bucura de promoroacă fără să ne posomorîm de impedimentele pe care le-ar putea avea asupra bunului mers al lumii civilizate. 




luni, 4 decembrie 2017

Haikuul zilei -- 4 decembrie 2017



noapte de iarnă -
un pictor își prepară
albul zăpezii


(Constantin Iliescu)

   
     O noapte de iarnă, chiar atunci cînd cerul este acoperit, fără lună și fără stele, nu este una întunecată. Ea se bucură de lumina neverosimilă a zăpezii. Albul zăpezii este unul radios, strălucitor.


        Această fascinație încearcă să o surprindă autorul cu subtilitate și discreție. Cu discreție pentru că nu mărturisește fățiș cît de impresionat și poate neputincios se dovedește în fața acestei revelații. La urma urmei, știm cu toții că albul este amestecul tuturor culorilor spectrului vizibil. Dar numai un pictor, ca un ucenic pragmatic și totuși umil, va purcede la a obține singur, amestecînd culorile și imitînd Creația, nuanța divină a acestei glorioase scînteieri. Și o face în liniște, gospodărește, cu răbdare, tacticos, tihnit.