marți, 10 octombrie 2017

Haikuul zilei -- 10 octombrie 2017



sub streaşină -
covata crăpată
plină cu soare

(Iulian Dămăcuş)


        4-6-5, schema silabică neglijată compromiţător sau luată-n răspăr? Dar poţi vorbi oare cu suficientă credibilitate de o covată crăpată cu manşetele scrobite şi încheiat la toţi nasturii?

        Mai degrabă trebuie să o faci condus de exigenţa unei valori ca shibusa, o valoare estetică (şi nu numai estetică pentru că valorile japoneze acoperă simultan mai multe domenii ale vieţii şi culturii) la care, de obicei, se face apel mai rar cînd e vorba de haiku. Dar ea se potriveşte de minune poemului de mai sus, scris cu un desăvîrşit bun gust astringent, care ne aduce totuşi în faţă liniştea, calmul şi frumuseţea sobrietăţii.

Forma brută, abia finisată a covatei, simplitatea ei şi deteriorarea prin învechire manifestă calităţi care se potrivesc mai curînd spiritului, precum austeritatea şi învoirea cu efemeritatea şi precaritatea celor ce sînt. Rafinamentul caracteristic acestei valori, este tocmai această ciudată întrepătrundere a contrastelor, această topire într-un singur aliaj a imperfecţiunii şi a delicateţii.

Covata crăpată nu se pune pe sine în valoare, nu-şi afirmă ostentativ vreunul din atribute. În umilinţa şi discreţia ei, ea se oferă doar, prin oglinda picului de apă scursă de pe streaşină, pe care încă îl mai poate păstra, celebrării soarelui.

Scena-n sine este ancestrală: existenţa permanentă sub streaşină,  recurgînd la recipiente uzate şi hîrbuite,  dezafectate de la utilităţile lor primare, a cîtorva captări de apă din resursele cereşti este un obicei care face farmecul vechii gospodării ţărăneşti. Şi, aşa imperfectă, crăpată şi paradită, covata e integrată armonic în micul univers cvasiperfect al econimiei săteşti care, iată, înglobează prin intermediul ei şi soarele. Covata, cu minimă utilitate practică acum, este plină de rosturi cosmice: cît nu pierde toată apa prin crăpături, ea păstrează, oglindit cu infinită delicateţe, şi soarele.

        Nu ştiu de ce îmi vine să citez cîteva versuri ale lui Sorescu: "Noi, Ion şi Ioana, / Cu puterile noastre / Am durat acest sfînt / Copil / Întru veşnica pomenire / A acestui soare / Şi-a acestui pămînt."

        Poate ştiţi voi!

        

luni, 9 octombrie 2017

Haikuul zilei -- 9 ocotmbrie 2017


ziua recoltei -
într-o coșarcă goală
un prunc adormit

(Cristina Oprea-Young)


         Deja de multă vreme, la concursul Romanian Haiku se scriu poeme cu jocuri de cuvinte legate de ziua recoltei. În general, apropoul este făcut pentru a persifla înțelesul propriu și specializat al expresiei, belșugul fiind unul derizoriu: bătături, datorii, necazuri. O altă direcție a ironizării este aceea a recoltării (nedorite) a fluidelor organice pentru analize medicale de rău augur.

De data asta însă, recolta este și mai neașteptată. Într-unul din coșurile destinate strîngerii fructelor (bănuiesc), o femeie și-a lăsat pruncul adormit și a purces la treabă. Sîntem, desigur, într-o zi a culesului roadelor. Asta vorbind la propriu. Se recoltează.

Întîmplarea face însă ca, oarecum la figurat, din pură necesitate dar fără vreo intenție exhibiționistă, pruncul adormit să-și revendice și el, etalat simbolic în coșarcă, statutul de rod al spiței omenești.


Frumusețea imaginii ascunde sau măcar atenuează soarta tristă a femeilor nevoite să meargă cu pruncii la muncă. Imaginea ar fi și mai dură dacă ne-am închipui (bunica îmi povestea de multe cazuri cunoscute de ea, renumele ei era Moșica) că e vorba de un copil născut chiar acolo, pe cîmp. Preistoric.

miercuri, 4 octombrie 2017

Haikuul zilei -- 4 octombrie 2017


Pe-asfaltul încins –
un pocnet de castană
trezind ciorile

(Eduard Țară)


Citind întregul poem, ne dăm seama că el evocă un moment de linişte pe o stradă retrasă şi necirculată sau undeva în miez de noapte. Asfaltul este doar o tobă bine întinsă pe care castana căzută are ecou. Pocnetul castanei este un kigo de toamnă, iar tresărirea ciorilor ţine isonul neliniştii declanşate de banala întîmplare – a venit toamna... Un pocnet de castană în acea linişte deplină echivalează cu un foc de armă.