Haikuul zilei -- 14 septembrie 2017

plouă cu soare –

cântărind curcubeul

cumpăna fântânii

(Valer G. Pop)   
                                                                  

        De cum am înregistrat poemul în concurs, m-am bucurat de valoarea lui şi mi-am zis că e greu de crezut că voi mai înregistra un altul mai bun. Pentru mine era clar că ar fi trebuit să iasă cîştigător, dar rămînea să primească şi girul votanţilor. Faptul că a cîştigat este totuşi o supriză, nu cît priveşte valoarea lui indiscutabilă, ci în privinţa gustului deja format al votanţilor care i-au acordat un număr de puncte aproape dublu faţă de cele ce-l urmează.

        Ce m-a uimit şi m-a încîntat din capul locului a fost simplitatea şi echilibrul expresiei. Nimic forţat, formulări fireşti, făcute parcă să invoce cît mai direct imagini plini de o emoţie necăutată, intrinsecă. Un singur cuvînt, cântărind, parcă îngînînd linia greoaie a cumpenei, evadează din imagini spre altă zare – aceea a spiritului.

        Nimic nu aminteşte de prezenţa sau existenţa omului, totul este manifestare liberă a fenomenelor naturii. Poate doar ideea prezumată că ar exista un observator care le evocă numindu-le şi ne atrage privirea către ele. Dar acesta poate fi şi o entitate spirituală, şi ea uimită de cum s-au nimerit lucrurile şi de ceea ce ele spun inimii fără să sufle o vorbă.

        În ploaia cu soare resimţim totdeauna bucuria de moment a împăcării elementelor altfel adverse, dacă nu incompatibile, nu degeaba expresia populară continuă cele spuse cu mîine-i sărbătoare. Nu ştiu ce a intenţionat autorul, dar pot să-mi închipui, că în acel moment de ploaie uşoară, luminată de soare, curcubeul s-a nimerit călare pe cumpăna fîntînii. Pe unul din capetele ei, ca pe o cobiliţă purtată pe umăr de o fiinţă cvasimitică, un fel de erou din basme sau din poveşti.

        La ce-ar fi bună cumpăna decît la a cumpăni, a cîntări lucrurile şi a le pune în echilibru. Un echilibru dinamic obţinut prin clătinări şi legănări uşoare. În cazul de faţă, se pare că făptura inconsistentă a curcubeului poate ţine în echilibru, în uimirea noastră de moment, toată amărăciunea nemărturisită a vieţii.

Haikuul zilei -- 13 septembrie 2017

portretul tatei -

păianjenul îi ţese

o altă pânză

(Valeria Tamaş)

        Dacă un haiku trebuie să lucreze cu imagini care să evoce o scenă şi să simbolizeaze prin intermediul ei stări de conştiinţă şi emoţii, comentariul poate spune de la bun început unde bate autorul. Un joc frumos de cuvinte ne îndreptăţeşte să spunem că tema poemului este pînza uitării.

        Portretul este zugrăvit pe o pînză, de unde şi denumirea prin metonimie a tabloului drept pînză. Simbolic, portretul tatei este şi el o ţesătură de reprezentări, imagini mentale brodate pe o canava de emoţii. Este vorba, şi într-un caz, şi în altul, de o pînză a neuitării. Un portret este o stavilă în calea uitării. Indiferent că este pictat pe pînză sau zugrăvit în sufletele urmaşilor, tatăl îşi păstrează  prin el amintirea vie.

        Păianjenul este prin definiţie adversarul amintirii. Pînza lui se întinde grabnic oriunde lucrurile nu mai sînt suficient frecventate. Portretele de pe care nu se mai şterge praful, care nu mai sînt privite cu un ochi pios menit să le împrospăteze culoarea, se estompează şi se şterg uşor, uşor în ceaţă. Ramele lor sînt cel mai bun pretext pentru lucrarea harnică a păianjenului. Pînza păianjenului se prinde de ele şi învăluie ca într-un giulgiu al uitării orice tablou.

        Şi rareori mai scapă ceva din această pînză a morţii. Căci, simbolic vorbind, este vorba de o a doua moarte. Aceea definitivă, a amintirii. Iar pînza păianjenului, deşi extrem de subţire, este cum nu se poate mai  tenace şi creşte, încet, încet, neobosit ca timpul. Precum în versurile din Balada morţii a lui Topârceanu: “Zi cu zi l-au troienit / Vremea si uitarea”.

        O pînză pentru amintire, o alta pentru înmormîntare. Fără s-o spună, poemul o sugerează. Pînza păianjenului este ca un cocon al morţii. Din ea nu-şi va mai lua zborul niciun fluture. Iar amintirile noastre nu sînt decît o permanentă luptă cu păienjenişul uitării.

Haikuul clasic -- 12 septembrie 2017

ciocănitoarea

contemplă gânditoare

lemnul colibei mele

(Kobayashi Issa)

        Nici vorbă, avem de a face cu o personificare a ciocănitoarei, dar, cum lucrurile trebuie văzute alegoric, tocmai ea este cea care face din ciocănitoare rezonerul situaţiei sugerate. Lemnul colibei reprezintă în primă instanţă trăinicia. Cine îşi durează o colibă, mizează pe durabilitatea lemnului din care şi-a făcut un adăpost pentru a-şi duce traiul. A folosit lemnul pentru că a avut încredere în capacitatea lui de a-l adăposti de vremea rea pe termen lung.

        Ciocănitoarea, specialistă în infirmităţile lemnului, pare să stea pe gînduri înainte de-a pune un diagnostic colibei. Ea ştie din experienţă că  lemnul este perisabil şi lesne atacat de cele mai felurite gîngănii. Dacă se va convinge că sub faţada prezentabilă se ascund insecte apetisante, va trece sigur la investigaţii percutante.

        S-ar putea însă ca atitudinea ei gînditoare să fie determinată de faptul că lemnul construcţiei este prelucrat, tratat, alterat, ieşit din circuitul firesc al naturii şi, în felul ăsta, pîngărit şi profanat. E poate o postură care mărturiseşte un anume dispreţ faţă de lucrarea spurcată a omului. Şi de lemnul prihănit.

        Dar ne putem gîndi şi la faptul că, puţin mai înţelegătoare decît omul, priveşte cu empatie şi cu ironia celui care ştie mai multe situaţia ingrată a omului care se amăgeşte că şi-a construit un adăpost durabil.

Dar încă, poate că nu e vorba decît de un alter-ego al autorului. Unul care, fără cuvinte şi fără emfază, doar scărpinîndu-se-n cap, îl face pe privitor să se îndoiască de tot ce i se părea pînă atunci lipsit de orice echivoc.

Haikuul zilei -- 11 septembrie 2017

caier isprăvit - motanul încă toarce-n poala bunicii

(Claudia-Ramona Codău)

   Poemul te cîştigă prin atmosfera tihnită care emană din imaginea domestică a unei îndeletniciri străvechi. Întreaga sa recuzită evocă acea viaţă patriarhală pe care unii dintre noi am mai prins-o şi căreia acum îi ducem dorul. Torsul, cu ritmul său domol şi monoton, firul subţire şi fragil înfăşurat încet-încet pe fus au căpătat din vremuri imemoriale o simbolistică intim legată de cursul vieţii. Torsul pare să furnizeze fibra cea mai potrivită pentru povestea vieţii.

        Citind poemul fără a-l rupe în două, lăsînd continuitate acestei harnice şi fără de sfîrşit preocupări, ne încîntă  felul în care ea se prelungeşte molipsind motanul pentru care torsul, schimbînd registrul, devine doar incantaţie trîndavă. Între caier şi poala bunicii, mimînd toropeala motanului, nu se poate să nu resimţi desfătarea poveştii toarse cu aceeaşi inepuizabilă răbdare a bunicii şi ascultată cu lipsa de griji şi  fervoarea nedisimulată a copilului care ai fost odată.

      Dacă, respectînd continuitatea de sens, am surprins atmosfera poemului, repunînd în drepturi kireji-ul, înţelegem că prima imagine simbolizează divergent nu doar un sfîrşit al caierului de poveşti care era bunica, ci şi al vremii miraculoase cînd eram copii, ca şi al acelor timpuri patriarhale care nu se vor mai întoarce niciodată. Decît poate în scurte clipe cînd nostalgia ne va readuce imaginar cu capul în poala bunicii unde torceam şi noi la unison cu sfîrîitul neobosit al fusului ce aduna răbdător fir pentru urzeala prin care  să se ţeasă povestea vieţii noastre. 

      Dar poemul pare să încurajeze totuşi comportamentul impenitent al celui care, în ciuda caierului isprăvit, mai poate toarce fir nou în poala visului.

http://www.poezie.ro/index.php/essay/13992773/Caier_ispr%C4%83vit

Haikuul zilei -- 10 septembrie 2017 -- haiku clasic

Oricât de umili -

doar la cules cartofii

cădem în genunchi

(Șerban Codrin)

Umil are un sens propriu rezultat din condiţia socială de om simplu, sărac, neînsemnat, fără pretenţii, dar şi unul figurat izvorît dintr-o atitudine de respect şi evlavie faţă de ceea ce-ţi este superior: umilitate, smerenie. O modestie la care eşti constrîns sau pe care o adopţi conştient şi responsabil.

Gestul îngenuncherii la culesul cartofilor este însă umilinţa supremă care împleteşte cele două sensuri. Îngenunchiat de nevoia de a-şi agonisi hrana, ţăranul simte totodată smerenia faţă de soarta sa aspră dar plină de demnitate. Căderea în genunchi este şi un fel de reverenţă, căci în încordarea lor se simte vibraţia tonică a unei mîndrii surdinizate. Prin oricît de, formularea ţintește o culme a umilinţei pe care o marchează însă printr-un simplu doar.

http://unhaikupezi.blogspot.co.uk/2009/06/versul-original-306-doar-la-cules.html

Haikuul zilei -- 9 septembrie 2017

Carul cu fân -
copiii deschid poarta
să intre luna

(Mioara Gheorghe)

Haikuul zilei -- 8 septembrie 2017

Cireșul amar

din ce în ce mai negre

tălpile goale

(Lavana Kray)

      Poemul Lavanei poate fi citit în primă instanţă la propriu. Copiii care mănîncă sau culeg cireşele negre sînt împinşi de fervoarea fără oprelişti a vîrstei şi a verii abia începute. Totul se petrece într-o atmosferă de bucurie şi încîntare, într-o exuberanţă a contactului direct şi viu cu o lume inepuizabilă în oferta şi savoarea ei. Cireşul amar este unul sălbatic, aflat în afara vreunei proprietăţi private şi poate fi jefuit fără nicio teamă. Copiii sînt desculţi pentru că aşa se simt mai liberi. Nu doar tălpile, care calcă cireşele căzute, dar şi degetele, şi buzele, şi chiar trupurile le sînt înnegrite de cireşele strivite pe care le  mănîncă şi cu care se bat. Scena este reală sau măcar absolut veridică. Oricine, copil fiind, a trăit o asemenea întîmplare sau măcar şi-o poate închipui din imaginarul colectiv la care are acces nestingherit.

     Dar poemul nu se rezumă la acest lucru pur şi simplu. Structura lui este alegorică şi elementele simpliste ale scenei dintîi se dovedesc complexe simbolice. Cireşul amar este un fel de pom al vieţii care, abia acum, e resimţit în paradoxala sa ofertă – fructele, roadele culese sînt fatalmente dulci-amare. Niciun obiect al dorinţei nu este univoc. Odată obţinut, îi simţi simultan şi savoarea, şi amărăciunea. Accentul pus pe înnegrire vorbeşte de un drum al vieţii, pe care, înaintînd, tălpile se întinează tot mai mult, adună tot mai multă vinovăţie. Lucrurile se pot petrece într-un iureş copilăros, înainte ca, brusc, să sesizezi latura profundă, destinală a jocului cu pricina.

     Se poate însă să afli mai din vreme şi să-ţi asumi fără regrete acest joc al sorţii. Să citeşti din capul locului, fără iluzii, ceea ce spun cireşele amare:

fără iluzii –

dintre cireşe le-aleg

pe cele-amare

Şerban Codrin

Să alegi toate roadele vieţii cu o conştiinţă mai trează, care

resimte că darurile sînt ambigui şi paradoxale – şi dulci, şi amare. Şi să refuzi pentru ele ceea ce este doar chilipir mălăieţ.

(Corneliu-Traian Atanasiu)