Haikuul zilei -- 10 decembrie 2017 - Haiku clasic

Culegătorii

împrejurul străchinii –

un cerc de linguri

(Şerban Codrin)

Masa, pentru lucrătorii cîmpului, chiar aşezaţi pe iarbă în jurul unei străchini, era un ritual. Femeia, care mergea iute-iute cu baniţa-n cap, trebuia să facă de două ori drumul pînă la „loc” cu prînzul ăl mic şi peste cîteva ore cu ăl mare. Şi-ntre timp să gătească încă o oală, două cu de-ale gurii. Pînă să se strîngă „oamenii” (mai erau şi femei printre ei), aşeza un şervet, o strachină mare cu ce gătise, o mămăligă şi cercul de linguri în aşteptare. Era momentul în care prididea. Înainte să dea ţignal.

Oamenii mîncau în tăcere. Deşi mîncau din acelaşi blid, lingurile nu se ciocneau. Oboseala dădea un ritm domol înghiţiturilor, între care trupurile se destindeau după atîta trudă. Păreau adunaţi, în cerc, la o masă de taină. A tăcerii.

Stilizînd brâncușian – un cerc de linguri. De lemn.

Haikuul zilei -- 9 decembrie 2017

toamnă tîrzie -

pe-un fir de paing lumini

de avarie 

(Corneliu Traian Atanasiu)

        De data asta, inspirația a venit de la un fir de păianjen care lucea cînd și cînd în lumină. Experiența nu era nouă. Ceea ce poate observa oricine e interesat de o astfel de revelație este că firul (nu era o plasă) e prea subțire ca să poată fi văzut el însuși și este remarcat doar prin faptul că, legănîndu-se în adieri de vînt imperceptibile, lucește în anumite poziții. Și legănarea, și strălucirea sînt imprevizibile și aritmice.

        Încercînd să notez evenimentul, mi s-a părut important să remarc deci discreția și intermitența faptului:

un fir de paing / sclipind discret în soare –

sclipiri pe-un fir de / paing adiat de vînt –

un fir de paing / sclipind în lumina / zilei de august

        În ultima încercare, adăugînd ziua de august, introduceam un fel de nostalgie a sfîrșitului de vară. Am cochetat apoi cu un al treilea vers care să prindă un bătrîn/bunic, mamă/bună (bunică) față-n față cu faptul, contemplîndu-l sau contemplîndu-se în el ca într-o oglindă. Fragilitatea și discreția, tăcerea unei tristeți luminoase iradiau din sclipirile firului.

        Încercările m-au ajutat să-mi dau seama că ideea de a califica explicit isprava firului ca discretă sau intermitentă este redundantă și slăbește oarecum forța imaginii fruste și, de asemenea, că e inutil să adaug că sclipirea s-ar datora luminii sau soarelui, lucru subînțeles. Puteam să adaug însă faptului o circumstanță care să-i dea, prin contrast cu strălucirea, o semnificație neliniștitoare.

un fir de paing sclipind

în înserare

        Și abia acum mi-a venit ideea fericită, și tehnică, și simbolică, de a exploata această sclipire intermitentă pentru aluzia pe care o face senzorial la luminile de avarie ale unei mașini deteriorate. Primul vers a venit de la sine – toamnă tîrzie. Mecanismul anotimpurilor s-a gripat, mașinăria nu mai funcționează, natura a aprins luminile de avarie.

Haikuul zilei -- 8 decembrie 2017

cireși în floare –

mama cărând stelele

cu cobilița

(Vasilica Grigoraș)

Valoarea unui haiku este cu atît mai mare cu cît reușește să te transporte simultan și într-o anume situație reală, și într-o atmosferă spirituală. E primăvară și toate treburile se accelerează. Mama se scoală înainte să se lumineze și în timp ce aduce apă de la fîntînă, în gălețile de pe cobiliță se oglindesc încă stelele. Zorul împrimăvărării face ca mama să devină un factor care pare să intervină și în mai rapidă creștere a zilei. Aducînd apa de la fîntînă ea evacuează și stelele nopții adormite încă pe cer.

Nu am lăudat acest poem pentru că are kigo (și are), nu l-am denigrat pentru că e vorba în el despre o mamă. Îl laud pentru că îmi place și înțeleg să scot în evidență pentru ce îl prețuiesc ca să sensibilizez și pe alții la ceea ce mi se pare valoros în el. Mama este din păcate un clișeu, dar autorul îl folosește fără să cedeze unor poncife facile, unor dulcegării lacrimogene. Știe să nu cadă în capacana lor și face din ea un fel de atlet cosmic care, cu hărnicia unei mame veritabile, vrea să învîrtă mai repede roata ruginită care mărește cu prea mare încetineală ziua. Ziua care acum este prea scurtă pentru cîte are de făcut. Imaginea stelelor oglindite în gălețile duse de mamă pe cobiliță este fabuloasă dacă acceptăm paradoxul: ea vrea să scurteze noaptea, să facă ziuă mai devreme. În dorința ei, apa e un fleac, ea cară stele pentru a scăpa de ele.

Și pentru mine a lăuda poemul spunînd că are kigo mi se pare o bagatelă față de a consemna faptul că are paradox și împletește realul muncii cotidiene cu fabulosul basmului.

        A citi un haiku și a te pronunța asupra lui este o chestiune delicată. În primul rînd nu poți proceda expeditiv și rudimentar ca și cum ai avea de tranșat o evaluare urgentă sau un conflict supărător. Chestiunea e dificilă și ingrată și îți impune să-ți asumi o viziune generoasă și să uzezi de mijloace rafinate.

Cînd a început să mă preocupe haiku-ul, am observat suficiența satisfăcută cu care autorii mai vechi și mai vocali puneau ștampile prin care validaau sau invalidau poemele folosind formula răsuflată are/n-are. Fără nicio altă nuanțare, poemele erau declarate haiku pentru că aveau 5-7-5 silabe, kigo, kireji, cîteva valori cu nume (neapărat) japonez și erau repudiate pentru că nu aveau aceste cîteva trăsături. Nimeni nu avea vreo tresărire în a remarca o nuanță a compoziței, a felului în care sînt puse față-n față imaginile și se împletesc aluziile, a magiei prin care realitate banală se torcea în fire spirituale. Nimeni nu accepta că a comenta un poem, lăudîndu-l sau blamîndu-l, înseamnă a avea capacitatea de a sesiza cu sensibilitate și subtilitate resorturile specifice ale acelui poem și nu ale tuturor. Nimeni nu avea răbdarea de a constata că cele mai multe dintre poeme se află undeva între cele care pot fi considerate sau nu haiku și că acolo, în acest interval larg, este locul cel mai prolific și mai valoros al schimbărilor care fac acest poem mai viabil și mai însuflețit.  

Mă bucur că autoarea a descris amănunțit circumstanțele intime ale faptelor de la care a plecat în poem. Este clar că ele sînt surprinse în poem, dar omisiunile și stilizarea expresiei fac ca un cititor care nu le cunoaște să poată da totuși poemului un înțeles generos și profund. Acum, știind de faptul că apa era cărată pentru udatul grădinii, mă gîndesc că stelele oglindite în apă erau și ele un adaos ceresc care înlesnea creșterea răsadurilor și le direcționa către înalt.

Haikuul zilei -- 7 decembrie 2017

belșug de Crăciun –

în brad medaliile

străbunicului

(Violeta Urdă)

        Iată un poem interesant. Așa cum e, la prima vedere, pare să ia în derîdere atîrnarea medaliilor în pom. Mai ales pentru că, se pare, alte decorațiuni sau cadouri nu prea mai sînt.

        Nu e exclus să vezi în ceea ce e expus mai degrabă calicia, opusul belșugului. Cei ce au împodobit bradul n-au prea avut altceva de expus. Și nici nu prea s-au omorît cu hărnicia artizanală. Țineau să rupă gura tîrgului.

        Întîmplarea, înțelepciunea ei vreau să zic, face ca bradul respectiv să semene ca două picături de apă cu arborele verde al dacopatiei. Calicie, calicie, dar cu lustru.

Haikuul zilei -- 6 decembrie

pe-o prispă-ntre-amintiri –

cît mai e vară

cît mai sînt greieri

(Dumitru Radu)

     Integrată poemului, sintagma cît mai sînt greieri  capătă un aer nostalgic, mărturisind totodată o dispoziţie tonic-reveriacă. Anotimpul interior pare mai mult unul al tomnaticelor amintiri, dar el este în consens cu tihna unui sfîrşit de vară petrecut pe prispa plină de recolta bogată a unei vieţi intens trăite. Tîrziul vieţii este oarecum încrezător în prelungirea acestui timp savuros al meditaţiei. Mai ales că el este acompaniat de circumstanţe cum nu se poate mai prielnice – prispa, vara, greierii. Ce poate fi mai plăcut decît ca, retras pe prispă, să ai răgazul rememorării clipelor de altădată în ţîrîitul alinător al greierilor. E una din fericirile mărturisite şi poate un îndemn pentru cei împăcaţi oarecum cu soarta.

      Eliberată din chingile poemului, sintagma îşi cîştigă însă autonomia. Ea nu mai depinde de alte cuvinte spuse înainte sau după ea şi rămîne semnificativă prin chiar disponibilitatea şi ambiguitatea sa:

...cît mai sînt greieri…

       Ar putea fi luată ca o aluzie ameninţător-ecologică, aşa cum se întîmplă în poemul lui Şerban Codrin: “nopţi fără greieri - / ceva i se întîmplă / universului”, care constată un simptom poate incert dar alarmant.

    Cu acele puncte de suspensie înainte şi după (chiar nemarcate explicit), sintagma îşi pierde posibilele accente care ar preciza o întrebare (poate doar retorică), o exclamaţie, o urgenţă, o ameninţare, o păsuire, poate o speranţă… şi denotă, neutru, doar o posibilitate, o prelungire, o amînare, o îngăduire, un răgaz. E un destin al greierilor, dar el nu ne este indiferent pentru că împărtăşim cu ei aceeaşi soartă. Şi, fără panică, fără avântări militante, fără să vituperăm, cu un bemol la cheie, ne simţim angajaţi la o reflecţie empatică legată de o soartă comună.

       Reluînd poemul de la care am plecat, putem observa că există în el acea împăcare mioritică cu tragismul sorţii. Dar şi că, dincolo de voluptatea savurării amintirilor într-un cadru pe măsură, păsuirea cu încă o vară a omului este contrabalansată discret de grija pentru veşnicia, şi ea parcă din ce în ce mai efemeră, a greierilor. Dacă şi greierii…

       Poate că nu toate îngrijorările au prelungiri în activism, poate că unele îşi sînt suficiente lor înseşi.

Haikuul zilei -- 5 decembrie 2017

chiciură pe ram -

bunica-şi toarce firul

la gura sobei

(Letiția Iubu)

  Un poem care pare o mostră de platitudine și prozaism. Cele două părți înregistrează alb faptele. Realitatea lor ordinară lipsită de orice tresărire. Nu există nici măcar un mic accident textual (cum ar fi un joc de cuvinte, un cuvînt cu două înțelesuri etc.) care să deturneze sensul comun al celor spuse. De unde-i vine totuși neîndoielnica seducție?

    În primul rînd, din atmosfera pe care o creează. Una în care cele două imagini, vădit în antiteză, se armonizează. Natura nu e vitregă, ea croșetează afară la fel de firesc cum bunica toarce la gura sobei. Iarna este doar un alt anotimp din curgerea cînd lină, cînd zbuciumată a vremii. Preocupările omului sînt în concordanță cu ea. Și rezultatul este o anume liniște și împăcare sufletească.

   În al doilea rînd, bunica și soba ne împing undeva într-un trecut idilic sau idilizat, aproape de poveste. Iar atmosfera de tihnă este tulburată de o anume nostalgie după vremuri care-au fost și n-or să vie iară. Au fost oare? Le-am trăit realmente? Sau generațiile mai noi le știu doar din amintirea altora? Chiar dacă nu le-am apucat, jinduim după ele în contrast cu vremea noastră care a decretat de mult că „vreme bună” este doar aceea care nu ne udă, nu așează zăpadă sau mocirlă pe carosabil, nu ne împiedică să ajungem la timp la servici și să ne întoarcem cît mai repede acasă, unde ne ocrotesc termopanele.

       

  Ceea ce, la urma urmei, s-a dovedit a fi tîlcul poemului este un fel de lărgire în straturi a contextului, pentru care cele două imagini inițiale au fost doar un pretext.

*

   Și imaginea de la care a plecat poemul este doar un pretext. Chiciura de pe ram a trebuit dublată de o imagine umană pentru a crea acea atmosferă în care să regretăm vremea cînd ne mai puteam bucura de promoroacă fără să ne posomorîm de impedimentele pe care le-ar putea avea asupra bunului mers al lumii civilizate. 

Haikuul zilei -- 4 decembrie 2017

noapte de iarnă -

un pictor își prepară

albul zăpezii

(Constantin Iliescu)

   

     O noapte de iarnă, chiar atunci cînd cerul este acoperit, fără lună și fără stele, nu este una întunecată. Ea se bucură de lumina neverosimilă a zăpezii. Albul zăpezii este unul radios, strălucitor.

        Această fascinație încearcă să o surprindă autorul cu subtilitate și discreție. Cu discreție pentru că nu mărturisește fățiș cît de impresionat și poate neputincios se dovedește în fața acestei revelații. La urma urmei, știm cu toții că albul este amestecul tuturor culorilor spectrului vizibil. Dar numai un pictor, ca un ucenic pragmatic și totuși umil, va purcede la a obține singur, amestecînd culorile și imitînd Creația, nuanța divină a acestei glorioase scînteieri. Și o face în liniște, gospodărește, cu răbdare, tacticos, tihnit.